Am început să pictez târziu, la douăzeci și șapte de ani, într-o bucătărie de bloc, pe cartoane cumpărate de la papetăria de la colț. Nu aveam atelier și nu aveam răbdare. Am avut, în schimb, o vecină care picta flori și care m-a lăsat să mă uit peste umărul ei o iarnă întreagă.
Atelierul de acum are o fereastră spre nord, ceea ce înseamnă lumină rece și egală toată ziua. Lucrez dimineața, între șase și unsprezece, fiindcă atunci culoarea de pe paletă arată la fel ca cea de pe pânză. După-amiaza doar curăț pensule și mă uit la ce am făcut.
Un tablou e gata când nu mai am ce să-i iau, nu când nu mai am ce să-i pun.
Pictez în ulei, uneori în acril când vreau să termin repede o idee. Îmi place pasta groasă pusă cu cuțitul și îmi place să las urma pensulei vizibilă — un tablou trebuie să arate că l-a făcut o mână, nu o imprimantă.
Mă întorc mereu la aceleași lucruri: flori care se ofilesc frumos, oameni pe care i-am privit prea mult timp, camere goale cu lumină pe podea. Nu e o strategie. Sunt lucrurile pe care le văd când închid ochii.